Sărăcia ca stare de spirit este un concept controversat. A fost dezbătut de cercetători și politicienti, deopotrivă. Psihologii și sociologii au luat sărăcia în serios, și ei. Iar finanțiștii au luat-o la bani mărunți, cum s-ar spune…

Concluzia generală transmite idea că sărăcia nu este doar o lipsă de resurse materiale, ci, mai ales, o stare psihologică și emoțională caracterizată prin lipsa de speranță, o stare de permanentă copleșire și neajutorare care culminează cu lipsă de acțiune și abandonare mai adâncă în brațele anxietății și depresiei.

Astfel, sărăcia nu este doar o condiție obiectivă, ci o experiență subiectivă.

Există și critici ai acestui punct de vedere, care susțin că sărăcia este în primul rând o condiție materială rezultată din inegalitățile sistemului,  din politica economică, care ține de discriminarea socială și factorii de mediu, în general.

Aceștia susțin că ideea de sărăcie ca stare a minții pune o vină (și o presiune, totodată) mult prea mare, în mod nejustificat asupra individului pentru propria lui sărăcie și ignoră într-o măsură exagerată astfel factorii sociali și economici care contribuie la sărăcia materială.

Pe de altă parte, persoanele care se percep ca fiind sărace se simt neajutorate și lipsite de putere. Se simt abandonate de Dumnezeu. Se simt uitate și marginalizate.

Și, de regulă, se agață, cu maximă disperare de oricine/orice, i-ar putea scoate din starea respective de neputință.

Aici începe adevărata sărăcie. Care poate transcede generații întregi, ca o moștenire grea și implacabilă.

Săracul, în toată sărăcia lui are un principiu. Principiul că cineva îți este dator să te ia de mână și să te scuture de praful greu al sărăciei, aducându-te acolo unde meriți, în abundență și prosperitate. Pentru că simți că meriți.

Săracul tânjește. După bani, după faimă și succes. Și de ce rămâne sărac?

Pentru că el vrea, își dorește să fie bogat. Așa a văzut, așa a auzit. Că există o lege prin care atragi ceea ce îți dorești, dacă îți dorești suficient de mult și de tare.

Și știe că merită. Și da, merită, nimeni nu îi ia dreptul divin la abundență primit prin născare.

Doar că… nu acceptă că nimeni nu îi este dator cu nimic.

Nici școala, nici statul, nici primarul, nici nimeni, nici sistemul, nici măcar Dumnezeu. Pe care îl roagă clipă de clipă să îl scape de sărăcie.

Nimeni nu-i este dator cu nimic. Singurul datornic al săracului este el însuși. Și până nu înțelege cât de adânc e adevărul acesta, până nu-și curăță mintea infectată cu sărăcie până la rădăcină, până la nivelul gândurilor și emoțiilor de bază, va rămâne sărac.

Astfel, înainte de mantre de abundență și prosperitate, vindecarea sărăciei începe în mindset.

Punct. Și de la capăt.

Gânduri noi.

Obiceiuri noi.

Alegeri noi.

Emoții noi.

O nouă realitate.